renastere

Nu am cerut sa ne nastem. Ne simteam perfect in pantec, fara griji, fara responsabilitati, ambitii, lupte… Cine a cerut sa aparem pe lume? Noi nu! Ne-am pomenit printre pomi, betoane, alti oameni, fara sa stim ce se intampla, de ce suntem aici si de ce acum. Am ajuns intr-un punct in care a trebuit sa ne asumam viata, sa fim responsabili pentru noi insine si nu numai. Dar cum am putea sa fim responsabili atata timp cat NU noi am cerut sa fim aici, acum? Nu prea avem cum si ni s-ar cere cam mult. Singura solutie este renasterea. Putem ALEGE sa renastem, de data asta sa ne si asumam aceasta nastere. Fiind alegerea noastra, automat devenim si responsabili. Si atunci da, sunt responsabila pentru ce va urma. Imi voi reforma o personalitate autentica 100%, fara impuritati, prejudecati si idei imprumutate. Eu voi alege daca vreau sau nu sa fiu sociabila, voi sti daca un lucru imi place sau nu, voi asculta sau nu o  anumita muzica, voi face sau nu copii, voi iubi sau nu. Si atunci DA, am sa simt ca traiesc liber. Trebuie doar sa dau hainele astea vechi jos de pe mine!

 

monstrul

Cica e sanatos sa ne eliberam, sa fim asa cum simtim. Sa lasam totul sa iasa afara, sa defulam (verbul asta ma duce cu gandul instant la a vomita). un monstru zace in fiecare dintre noi. el se formeaza la nastere si creste odata cu noi. nu noi am cerut sa ne nastem, era perfect in pantec. e periculos sa eliberam monstrul. putem sa suportam sau nu acest adevar-monstru. societatea, familia… ne invata sa il ignoram, sa il tinem strans legat in noi, chiar daca asta inseamna sa nu traim, ci sa murim, pentru ca el roade pe dinauntru. in unele cazuri este de preferat sa il tinem inchis, pentru ca recunoasterea, iesirea lui la suprafata ar insemna foarte mult rau, de genul: pierderea prietenilor, suferinta mare pentru parinti si mai mereu raul de sine. sa privesti monstrul in fata, inseamna sa il confrunti. si daca nu castigi lupta cu el, s-a dus, mai bine il tineai inchis.

un lucru e sigur, odata procesul declansat, nu mai poti da inapoi. odata ce l-ai recunoscut in tine, nu mai poti sa te prefaci ca nu exista, nu te mai poti minti nici pe tine si nici pe ceilalti.

e rau sa fii nehotarat… il eliberezi sau nu?

acest film m-a pus pe ganduri: Recviem pentru un vis

tacere

As tacea! Am un chef sa tac ce nu s-a pomenit. Imi vine sa tac la toate intrebarile puse din politete, la toate zambetele false, la toate intrebarile la care nu am raspuns si nici nu simt nevoia sa inventez unul. Nu simt nevoia sa explic nimic, sa confirm sau sa infirm ceva, sa povestesc ce am mai facut eu, sa imi spun parerea in anumite privinte. As sta pur si simplu fara sa fac nimic,  intr-o camera goala. Vreau sa stau si sa tac.

Nu ma deranjezi nici tu, pentru ca nu ma obligi la politete sau prefacatorie. Vrei sa stam si sa tacem impreuna?

Desigur o sa treaca si perioada asta, deocamdata imi savurez tacerea.

Protejat: Am strans gunoiul si am plecat!

Acest articol este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, întroduceţi parola dvs. în casetă de mai jos.

Parolă:

sangeros

Intamplator am ramas doar noi doi la masa. Atmosfera este incarcata, simt ca trebuie sa spun ceva care sa te impresioneze, care sa te faca sa ma apreciezi, sa ma faci sa ma simt mandra de mine. Acelasi trac pe care il cunosc de atatea ani pune stapanire pe mine. Ma simt mica, neimportanta si prostuta, simt ca nu am sa ma ridic niciodata la inaltimea ta. Situatia imi este atat de familiara, in toti acesti 31 ani nu am facut decat sa o repet inconstient. Este un model: imi placi, dar nu ma simt in stare sa te am. Riscul este foarte mare, poti oricand sa devii sadic. Nu ma simt suficient de puternica sa te infrunt. Dar daca as reusi sa te infrunt, as capata o forta suficienta sa fiu cine vreau, sa fac orice. Pana una alta, stau aici blocata in mine, stresata ca nu sunt la inaltimea ta, infricosata ca o sa ma ranesti, neputincioasa si fara incredere in sine. Am nevoie de aprobarea ta, de aprecierea ta. Tu ai fi putut sa ma vindeci. Sa mai astept sa ma ajuti sau sa ies singura si sa las sangele sa curga?

under the grounds

So come find me, my darling one
I’m down to the grounds, the very dregs
Ah, here she comes, blocking the sun
Blood running down the inside of her legs
The moon in the sky is battered and mangled
bAnd the bells from the chapel go jingle-jangle

(Do you love me? – Nick Cave and The Bad Seeds)

din credinta ca frumusetea nu sta la suprafata, mi-a placut sa scormonesc in gunoi in speranta ca voi gasi un nucleu neinfectat. o vreme, asta a fost ratiunea mea de a trai.

mi-am ascutit unghiile si am ramat printre maldarele de imputiciuni. supraeul imi spunea ca nu am sa gasesc nimic, dar nu am renuntat. virmii mi s-au incolacit pe degete, putrefactia mi-a mancat portiuni de piele, rani din care s-au hranit mustele si paienjenii. corpul meu nu prea mai era al meu, ci casa unei largi varietati de vietuitoare, aparent inofensive. un soricel m-a locuit, imi mergea pe sub piele si din loc in loc imi facea mici umflaturi. nu am putut sa il dau afara, imi era simpatic.

am sapat mult in gunoi dupa nestemate, ani in sir. cand in sfarsit am ajuns la nucleu, a fost o adevarata fericire. mi se adeverisera toate asteptarile, imi invinsesem supraeul. toate bubele deschise, sangele scurs, totul meritase. adevarata nestemata exista acolo unde ma asteptam. am luat-o in palme, am sarutat-o, am trait cu aceasta fericire ceva timp, dar entuziasmul meu a scazut odata cu timpul pentru ca nestemata mea nu era una veritabila, ci doar se voia a fi. s-a mintit atat de mult ca mizeria nu o atinsese, incat a fost usor sa ma faca si pe mine sa o vad veritabila.

m-am simtit intr-o lume a nebuniei, a trebuit sa plec. nu am incercat sa te fac sa intelegi ca minciuna nu duce nicaieri si ca omoara speranta de a simti autentic si simplu. ai interpretat plecarea mea ca pe o tradare si nu ai stiut ca a trebuit sa imi las sangele sa curga, sa imi smulg inima si sa o pun la loc, sa urlu asa inabusit cum pot eu, sa imi tarasc corpul chinuit catre ceva ce nu doar parea a fi, ci chiar era.  acesta lume nu mi-a adus niciodata o exaltare prea mare, nici entuziasm iesit din comun, ba chiar mi-a mentinut o tristete ascunsa si prezenta continuu ca un fel de paznic.

deocamdata aici pot eu sa traiesc. corpul mi-e slabit. aici iubirile nu sunt atat de intense, dar nici dezamagirile nu ma coplesesc.

into the wild

vazui un film biografic dupa viata lui Christopher McCandless, un tip care a ales sa traiasca in salbaticie. calatoreste fara bani, fara echipament suficient si viseaza sa ajunga si sa traiasca in alaska, departe de oameni. ajunge in alaska, dar moare de foame la 24 ani. el zicea ca poti gasi fericirea in natura. sunt mai multe idei interesante in film, dar cel mai mult mi-a atras atentia ideea ca degeaba stii ce e aia fericire daca nu ai cu cine sa o impartasesti. ceva de genul ca fericirea desavarsita este cea impartasita.

sunt total de acord.

propriul spectator

sa iti joci rolul propriei vieti si sa iti fii suficient ca propriu spectator… ha?! sunt doua lucruri grele aici:

- odata sa joci rolul propriei vieti. oamenii au mult de muncit pentru a-si gasi propriul lor, unii nu il gasesc deloc si toata viata nu fac altceva decat sa joace alte roluri, de obicei imprumutate de la parinti, in general rolurile acceptate de societate. astfel ne putem trezi credinciosi, sau cu copii nedoriti, sau singuri inca tanjind dupa pantecul mamei… nimic altceva decat niste roboti sau niste case bantuite, niste corpuri ocupate

- a doua greutate este sa iti fii propriul spectator. tu centrezi tu dai cu capul. asta inseamna ca dupa ce iti gasesti propriul rol, sa il joci indiferent daca te priveste cineva, daca te apreciaza cineva. sa te poti descurca si fara parerea celorlalti, fara aprobarea lor. propria aprobare sa fie suficienta.

o intrebare ar fi cand iti dai seama ca ti-ai gasit propriul rol? uneori si cele mai linistite ape ascund un monstru. si, exista un singur rol sau mai multe pe perioade diferite? … dracu stie!

eu cred ca asta inseamna maturizare: sa iti joci rolul propriei vieti si sa iti fii suficient ca propriu spectator

culmea controlului

sa te controlezi ca sa fii dezinvolt

pe valurile inconstientului

am venit la tine pentru vizita obisnuita de 45 de minute. de obicei esti acolo, imi deschizi usa, dar acum in locul tau erau mami si sora mea. stateau in bucatarie si incercau sa ma linisteasca spunandu-mi ca o sa ajungi din clipa in clipa. m-am asezat pe canapea, le auzeam cum vorbeau diverse in bucatarie, dandu-mi impresia ca totul este sub control.