in ceaun

ma aflu intr-un ceaun, un tuci rotund, imens si intunecat. imi dezmortesc oasele dupa somnul adanc si plin de cosmaruri si vreau sa ies afara. imi incordez toate fortele, imi adun toate sperantele  si ma tarasc ca o rama cleioasa spre gura care scuipa spre lumina. cu cat ma apropii mai mult de iesire, cu atat inaintez  mai greu. oboseala pune stapanire pe mine, motivatia se pierde, frica de lumina ma infrange, binecunoscuta mea prietena letargia ma acapareaza. ma intreb “ce caut eu aici?” si nu stiu sa raspund, pare ca am uitat pe drum. incerc sa ma conving ca sunt adepta crezului ca cel mai bun si sigur loc este cel stiut, si deja simt cum caldurica culcusului ma trage inapoi. gandul masochist de a ma arunca in gol imi pune adrenalina in functiune si iata-ma din nou pe fundul negru.

jos par multumita pentru un timp, apoi intunericul ma cotropeste, moartea imi zambeste, panica ma mobilizeaza si din nou imi incep itinerariul bine cunoscut. povestea se repeta!

cand ma hotarasc sa plec sunt foarte sigura ca nu vreau sa raman si invers, cand ma hotarasc sa raman sunt foarte sigura ca nu vreau sa plec. de fapt nu o fac pe niciuna dintre ele, nici nu plec si nici nu raman cu adevarat, doar ma mentin intr-un echilibru foarte fin.

sunt extremistul care nu isi atinge extremele. motivatia exista de fapt, dar problema e ca sa schimba prea des si prea brusc.

sa fie asta nebunie? daca nu e inca, e posibil sa devina!

cu gura larg inchisa

sa vrei sa spui ceva care te preocupa foarte tare, sa deschizi gura si sa iasa altceva… poate chiar contrariul!

ma trezesc deja nervoasa, imi beau cafeaua pentru ca asa mi-a spus mami ca e bine, sa o bei dimineata. incerc sa ma imbrac in ceva in care sa ma simt bine, dar pentru ca imi este aproape strain acest termen, ma schimb de cateva ori pana obosesc, fapt ce imi sporeste nervozitatea. dau doua picioare in usa pentru ca are obiceiul sa se blocheze si plec. pe drum, incerc sa ma mentin departe de lume cu castile in urechi. ma enerveaza toti, chiar daca nu fac nimic. am o dorinta inexplicabila sa ma cert cu cineva, asa ca imi provoc tot felul de stari interne, traiesc pasiv cum urlu, cum ma cert cu cineva imaginar, cum sunt internata intr-un spital de nebuni, las cuvinte necontrolate sa imi vina in minte, dau muzica mai tare si maresc pasul. ma intalnesc cu o colega, imi dau jos castile si o intreb respectuos si zambind ce mai face, sperand ca nu a citit nimic din ceea ce este in spatele ambalajului.

aparentele inseala, dar e normal, nu trebuie sa iti faci probleme!

 

placebo

duminica fusei la concert placebo. m-a lovit asa de tare, incat de abia azi pot sa vorbesc despre asta. delir, asta e cuvantul… transa, plamani pe post de basi, imina pe post de toba, am respirat muzica placebo. chiar nu stiu sa exprim o placere atat de mare.