by

la foc mic

oamenii mor din lipsa de iubire. se topesc incet ca lumanarea ce arde.

iubirea este imposibila, doar nebunia ei minunata creaza iluzia ca ar fi posibila. omul cauta totusi solutii de a o face posibila. unii reusesc sa gaseasca o modalitate de a crede in ea, o putere de a se autoiluziona, ceilalti, cei multi, se sting usor la foc mic.

in acelasi timp, ea este cea care ne tine in viata. speranta implinirii ei. altfel spus, iluzia iubirii inseamna viata, lipsa ei moarte.

murim usor, in fiecare zi, nemangaiati, neintelesi, intr-o fuga continua de a ne castiga un trai decent, nevoiti sa ne consumam pentru lucruri neimportante.

by

acum cand mi-e dor

acum cand mi-e dor, as vrea sa privesc

cum puiul de corb la piptu-ti strivesti

de-atata iubire ce n-ai sti s-o dai

micutei din mine, venita din rai.

 

mi-e dor si-as vrea sa mai aud

cum vocea-ti molcoma indeamna un surd

spre-acele tinuturi promise tacit

pierdute sub al fruntii rid adancit

 

sa-ti cer putin timp as vrea sa mai pot

sa-mi dai inapoi privirea ce-o porti

vei sti sa ma saturi, voi sti sa mai cer

inca un motiv sa imi fii stingher.

 

ce-ai zice de apa ce-mi curge din ochi

ar umple intreg haul negros?

ai bea-o din palme, as plange taios

n-o sa mai fie timp secetos.

 

by

iubire

te iubesc prea mult din cauza asta te resping. cum as putea sa accept mangaierile tale cand stiu ca imi vor declansa acea avalansa de emotii care ma va ucide. nu sunt atat de puternica, doar stii. poti doar sa stai langa mine, sa stiu ca esti aici, asta e tot ce imi permit. daca ai disparea, as muri iar. lipsa ta ar avea acelasi efect cu mangaierile tale, m-ar omori, nu as putea suporta nici una, nici alta. desi sunt extemista, tu nu poti fi. am nevoie de o situatie de mijloc pe care eu nu mi-o permit. stiu ca tu ai putea fi calaul meu si acest “ai putea” ma face sa fiu eu calaul tau. sunt calaul tau cand nu te las sa iti manifesti sentimentele. din frica de a nu fi eu cea ranita, te ranesc. doar ce te pregatesti sa faci o miscare si eu te lovesc, sunt pregatita mereu, inarmata pana in dinti. tu stii ca daca faci vreo miscare, esti mort si eu odata cu tine.

cine e mai castigat de aici? rolurile se pot schimba oricand, totul este foarte fragil. mergem pe sarma. orice clipa poate fi cea fatala pentru amandoi. suntem legati in acest joc al dependentei si suferintei.

by

afara

de mult timp nu am mai fost pe afara. ma trezesc mult prea de dimineata, imi petrec toata ziua pe un scaun, incercand sa recreez o realitate care zic eu ca ar fi mai buna, apoi adorm. in weekend de obicei am prea multa treaba in casa. dar azi am iesit afara, nu departe, in curte. e mare diferenta intre imaginea vazuta de dincolo de geam si cea vazuta chiar din mijlocul lucrurilor. e la fel ca diferenta de a asculta muzica inregistrata si de a-ti canta cineva in direct.

dupa ce m-am acomodat cu nodul din gat, amprenta atmosferei de afara, m-am lasat sa simt. mai intai am observat, apoi am vrut sa matur in curte, dar m-am razgandit, am lasat frunzele exact asa cum au picat, peste tot, colorate! m-am asezat pe ele si am admirat cerul unicolor care face timpul sa stea. nici prea cald, nici prea frig. inca exista verde, ca aducere aminte a copilariei, iar frunzele uscate in curand se vor topi, vor intra in pamant si vor disparea, asa ca si noi. viata si moarte in acelasi timp. da, toamna este anotimpul meu preferat!

imi dau seama cat de putine momente de acest fel imi permit, cat de putin traiesc si cat de mult mor. traiesc cu impresia ca inca mai e timp, dar probabil ca am sa ma trezesc ca l-am irosit aiurea, stand pe un scaun toata ziua, uitandu-ma intr-un monitor si incercand sa creez o alta realitate, una care nu exista. cand am sa inteleg ca nici o realitate nu e mai frumoasa decat cea care exista?

by

fara iesire

omul e sortit sa sufere, nu are incotro. se lupta sa supravietuiasca, incearca sa gaseasca solutii, sa reziste anumitor situatii grele, incearca sa fie bun, incearca sa iubeasca, sa se iubeasca. ca bezmeticul bajbaie in fel si fel de directii. dar pentru ce? cu ce a gresit el? unii spun ca viata este un dar, dar e mai mult o povara. adica in ce fel e un dar, atata timp cat ea te chinuie? si pana la urma de ce sa supravietuiesti? pentru ca te asteapta o alta viata dupa moarte? hai sa fim seriosi… oricum esti un pacatos amarat ce va ajunge in iad.

omul incearca sa gaseasca o iesire din chinul lui, chiar si atunci cand nu vede niciuna. insa atunci cand se va convinge ca nu exista aceasta iesire, nu va avea altceva de facut decat sa isi astepte moartea. unii numesc asta resemnare, iluminare… dar hai sa fim realisti, este doar o dezamagire crunta.